Ea se gândea la căldură, la mâncare. Poate va găsi o bucată de pâine. Poate norocul îi va surâde din nou. Picioarele au dus-o într-un loc familiar — curtea din spatele restaurantului, unde deseori se aruncau resturi de mâncare. Acolo mirosea mereu a carne prăjită și pâine caldă. Acest miros îi crea adesea iluzia că viața ar putea fi puțin mai ușoară.

A hotărât că va ajunge acolo, orice s-ar întâmpla. Ana a ajuns în curtea din spatele restaurantului, abia târându-și picioarele. Cunoștea bine acest colț al orașului, aici erau mereu containere de gunoi care emanau un miros plăcut de mâncare.

Acest loc îi părea o mică insulă de speranță. În ciuda oboselii, simțea cum în interior se trezește un slab sentiment de bucurie — poate astăzi va avea noroc. S-a uitat în jur pentru a se asigura că nu este nimeni prin preajmă.

Angajații restaurantului îi alungau adesea pe cei ca ea, cu strigăte și amenințări, iar uneori chiar îi împingeau. Ana s-a ghemuit lângă unul din containere, acoperindu-și fața cu gluga veche, pentru a nu atrage atenția. A început să caute prin gunoi.

Sub degete simțea hârtie umedă, ambalaje de plastic și resturi de mâncare. După câteva minute, mâinile ei au dat de ceva tare. Ana a scos o bucată mică de pâine.

Era încă în ambalaj, aproape întreagă. Inima îi bătea mai repede și a oftat ușurată. Era șansa ei să-și potolească puțin foamea.

Ana a băgat repede descoperirea în buzunar, temându-se că cineva ar putea să i-o ia. Știa că alți copii, dacă ar observa-o, nu s-ar opri înainte de a-i lua prețioasa descoperire. Privind containerul, s-a gândit că ar putea căuta încă puțin — poate va avea noroc să mai găsească ceva.

Dar brusc, bucuria ei a început să se estompeze. A simțit că cineva o observă. Privirea ei a sărit nervos spre fereastra restaurantului.

În spatele geamului se vedea lumină galbenă, iar umbrele se mișcau în ritmul bucătăriei active. Ana a înghețat, ascultând zgomotul farfuriilor și pașii angajaților. Niciunul dintre ei nu se uita afară, dar ceva în acest loc îi provoca neliniște.

Vigilența ei s-a intensificat când a observat că fereastra bucătăriei era deschisă. S-a apropiat cu grijă, a privit înăuntru. Totul acolo era curat, strălucind în lumina lămpilor.

Șorțurile albe ale bucătarilor se mișcau printre oalele clocotinde. La prima vedere totul părea obișnuit, dar Ana a simțit brusc că bucuria descoperirii se amestecă cu un ciudat sentiment de anxietate. Ana s-a lipit cu grijă de zidul rece de cărămidă, încercând să privească în interiorul restaurantului prin fereastra deschisă.

Înăuntru totul fierbea de mișcare: bucătarii se aplecau peste plite, aranjau felurile de mâncare pe mese lungi, chelnerii alergau printre ei cu tăvi. Sunetul tigăilor și al cuțitelor se amesteca cu fragmente de conversații. Părea că totul decurge normal.

Dar brusc, în bucătărie a apărut o femeie. Ana i-a acordat imediat atenție. Rochia ei roșie ieșea în evidență pe fundalul uniformelor austere ale angajaților.
Tocurile înalte sunau pe gresie, iar postura femeii vorbea despre încrederea ei în sine. Era Veronica Ionescu, soția cunoscutului om de afaceri Andrei Ionescu. Ana o văzuse deja în fotografii din revistele aruncate, pe care le găsea adesea în containerele de gunoi.

Ana a înghețat. Nu putea înțelege ce caută o astfel de doamnă în bucătărie. De obicei, oamenii de asemenea statut nu intră în locuri unde e zgomot și căldură, și cu greu acordă atenție agitației angajaților.

Dar Veronica părea să știe ce face. S-a apropiat cu încredere de una dintre mese, unde un bucătar termina de decorat un fel de mâncare sofisticat. Ana a observat cum Veronica s-a uitat în jur, de parcă verifica dacă cineva o observă.

Bucătarul s-a îndepărtat câțiva pași pentru a vorbi cu un chelner, și în acel moment femeia a scos rapid din poșetă o sticluță mică. Aceasta strălucea în mâinile ei, iar lumina lămpilor se reflecta în sticla ei întunecată. Ana s-a lipit mai aproape de fereastră, încercând să vadă ce face.

Veronica a deschis cu grijă sticluța și a picurat câteva picături de lichid întunecat pe mâncare. Mâinile ei se mișcau cu siguranță, fără cea mai mică ezitare. Apoi a închis sticluța, a pus-o înapoi în poșetă și s-a îndepărtat, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Fața ei rămânea calmă, chiar mulțumită. Ana a simțit cum inima i se strânge. A înțeles că vede ceva îngrozitor.
Nu era o coincidență. Ea văzuse otravă. Știa că Veronica tocmai otrăvise mâncarea, și asta nu putea fi o glumă.
Fetița s-a uitat din nou la farfurie: carnea și garnitura elegant decorate păreau atât de apetisante, dar acum știa că e o capcană mortală. „E otravă”, a șoptit ea, simțind cum totul înăuntrul ei înghețează. 

Andrei Ionescu și-a aruncat privirea asupra unei fetițe îmbrăcate în zdrențe, care stătea lângă masa sa. Deși nu părea să aibă mai mult de zece ani, cu părul încâlcit și obrajii murdari, ochii săi verzi exprimau o seriozitate imposibil de ignorat.

„Ce spui, micuțo?” murmură el, coborând glasul. În jurul lor, clienții rafinați ai restaurantului își continuau discuțiile, ciocnind pahare de șampanie și consultând meniuri sofisticate.

„Soția dumneavoastră a pus otravă în acea mâncare,” repetă ea, arătând spre farfuria cu friptură de vită, atent aranjată. „Am văzut cum a turnat un lichid dintr-o sticluță mică, neagră, prin fereastra bucătăriei.”

Andrei își îndreptă atenția către Veronica, care tocmai revenea de la toaletă. Pășea grațios printre mese, arătând impecabil într-o rochie roșie mulată, cu machiajul perfect și un zâmbet radiant, salutând elegant persoanele cunoscute din încăpere.

„Cred că te-ai înșelat,” replică el, încercând să o îndepărteze amical pe fetiță. „Ar fi bine să pleci înainte să chem securitatea.”

Însă ea nu se mișcă, stând dreaptă cu pumnii încleștați.

->

„Vă rog,” insistă ea. „Nu mâncați. Am văzut ce a făcut.”

Veronica ajunse la masă în acel moment. Preț de o clipă, privirea ei se fixă pe fetiță și zâmbetul i se stinse rapid.

„Cine este această… copilă?” întrebase ea, readucându-și rapid expresia zâmbitoare.

„O cerșetoare,” răspunse Andrei, dar vocea lui căpătase o notă de nesiguranță. Ochii lui treceau rapid de la farfurie la chipul soției sale.

„Trebuie să chemăm securitatea,” adăugă Veronica, semnalând un chelner. „Nu-mi vine să cred că lasă copiii străzii să ne deranjeze.”

Ana îi întâlni privirea și întrebă direct.

„De ce ați pus otravă în mâncarea lui?” întrebă ea, clar și suficient de tare pentru a fi auzită în jur.

Conversațiile din restaurant încetară instantaneu. Un chelner, aflat în mijlocul gestului, se opri brusc.

„Ce absurditate e asta?” râse Veronica, însă râsul îi părea fals. „Andrei, spune-i să plece!”

Privind acum farfuria cu suspiciunea crescândă, Andrei se îndoia. Nu o cunoscuse pe Veronica ca o femeie iubitoare – căsătoria lor fiind mai mult o conveniență – dar totuși, ar putea ea să-l otrăvească?

„Poate ar trebui să facem schimb de farfurii,” sugeră el, împingând farfuria către ea.

„Nu fi ridicol,” proteste Veronica, însă nu ridică farfuria. „Te-ai putea increde în vorbele unui copil al străzii mai mult decât în ale soției tale?”

„Atunci mănâncă tu,” spuse Andrei, oferindu-i o bucată de carne pe furculiță. „Doar o gură, ca să îmi dovedești că ea minte.”

Chipul Veronicăi se schimbă complet. Obrajii îi se decolorară iar ochii îi trădau panică.

„Nu fi absurd,” șopti ea, dar mâinile îi tremurau.

Andrei se ridică încet, impunător asupra mesei.

„De cât timp plănuiești asta, Veronica? De când ai în minte să mă omori?”

„Nu știu despre ce vorbești!” strigă ea, ridicându-se cu furie și răsturnând scaunul.

Andrei îi făcu semn unui chelner.

„Vă rog să chemați poliția,” spuse el liniștit. „Și păstrați această farfurie pentru analiză.”

Veronica încercă să fugă, dar doi bărbați din apropiere o împiedicară. Unul dintre ei, după cum avea Ana să afle mai târziu, era chiar inspectorul-șef de poliție, aflat la cină.

În acest haos, Andrei se întorse către Ana, încă alături de masa lor, tremurând.

„Cum te cheamă, micuțo?”

„Ana,” răspunse ea încet.

„Ai o familie, Ana?”

Ana clătină din cap.

„N-ai pe nimeni?”

Din nou, ea dădu din cap.

Andrei o privi atent pe fetița care tocmai îi salvase viața fără să știe. Scoase portofelul și îi dădu o carte de vizită împreună cu câteva bancnote.

„Ești o fetiță curajoasă, Ana,” îi spuse el, oferindu-i cartonașul. „Vino mâine dimineață la această adresă. Cred că îți pot oferi o viață mai bună decât să cerșești.”

La trei ani după acest eveniment, Ana se afla la aceași masă în restaurantul de lux, acum ca oaspe, nu ca o străină intrusă. Purta o rochie simplă dar elegantă, iar părul ei aranjat cu grijă într-o coadă.

Andrei Ionescu, acum tutorele său legal, îi zâmbea cu căldură.

„Ți-am spus că am crescut într-un orfelinat?” îi relată el cu mândrie. „Poate că de aceea am simțit o legătură când te-am văzut atunci.”

Ana îi zâmbi, cunoscând povestea dar bucurându-se să o audă din nou.

„Nu doar că mi-ai salvat viața atunci,” continuă Andrei, „mi-ai reamintit să văd oamenii dincolo de aparențe.”

Veronica era demult o amintire, condamnată la închisoare pentru încercarea de omor. Iar Ana, cândva o fetiță fără adăpost, era acum elevă eminentă și moștenitoarea afacerilor lui Andrei.

„Nu poți ști niciodată de unde vine salvarea,” obișnuia să spună Andrei. „Uneori vine de la cei ignorați de lume.”

Cu privirea îndreptată spre restaurantul care odată îi era interzis, Ana percepea că viața ei fusese schimbată pentru totdeauna în acea noapte, datorită curajului său.

Te-a mișcat această poveste? Împărtășește și tu cu cei dragi și lasă-ne un comentariu cu gândurile tale!