Când am ajuns la Sinaia pentru aniversarea mamei, totul părea normal. Fratele meu Radu m-a luat deoparte și mi-a spus că tata n-a murit în accidentul de-acum cinci ani. Am râs nervos, dar el mi-a întins o scrisoare scrisă de mână, cu data de ieri, semnată „Tatăl tău, Mihai”…

Mâinile îmi tremurau când am desfăcut hârtia. Recunoșteam scrisul. Doamne, era scrisul lui! Parcă-l vedeam din nou, cu ochelarii pe nas, notându-și ceva pe carnețelul lui de piele. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Scrisoarea era scurtă, dar directă:

„Dragul meu Andrei,
Știu că ceea ce urmează să-ți spun va părea de necrezut, dar te rog să mă asculți. Nu sunt mort. Nu pot intra în detalii acum, dar trebuie să ne vedem. E vorba de siguranța voastră. Vino mâine, la ora 18:00, în pădurea din spatele vilei Voicu, acolo unde mergeam la grătar când erați mici. Nu spune nimănui. Cu drag,
Tatăl tău, Mihai.”

Am ridicat privirea către Radu, care se uita la mine cu o expresie pe care nu i-o mai văzusem niciodată — teamă amestecată cu speranță. În mod normal, aș fi aruncat scrisoarea și i-aș fi spus că are halucinații. Dar ceva în mine — poate dorul de tata, poate dorința de a crede că există miracole — m-a făcut să nu resping ideea din prima.

— Ai fost acolo? l-am întrebat în șoaptă.

— Nu încă. Am primit scrisoarea azi dimineață, dar am vrut să ți-o arăt și ție. Dacă e o farsă, o descoperim împreună. Dacă nu… atunci trebuie să fim pregătiți.

Mi-am petrecut restul serii aproape absent. Mama râdea, îmbrăcată în rochia ei preferată, cu părul prins coc și o broșă aurie pe piept, dar eu nu puteam să-i răspund decât cu zâmbete mecanice. Gândul că tata — al cărui sicriu îl purtasem pe umeri, pe care îl plânsesem la groapă — ar fi încă viu, mă sfâșia pe dinăuntru. Adevărul e că niciodată n-am fost pe deplin convins de accidentul acela. Totul s-a petrecut prea rapid, prea convenabil, prea bine închis. Doar o mașină carbonizată și un certificat de deces.

A doua zi, la ora 17:30, eu și Radu ne-am strecurat afară din pensiunea unde stăteam cu familia. N-am spus nimic nimănui. Am urcat în mașina lui și am pornit spre pădurea din spatele vilei Voicu. Îmi aminteam locul ca pe un colț de paradis — cu mușchi gros pe pietre, brazi înalți și aerul curat, proaspăt. Acum însă, totul părea învăluit într-un strat de tensiune, ca într-un film vechi de groază.

La ora fixă, am ajuns în poienița noastră. Era liniște. Prea liniște. Doar foșnetul frunzelor și pașii noștri prin iarbă. Dintr-o dată, din spatele unui copac bătrân, s-a ivit o siluetă. Am încremenit. Silueta s-a apropiat încet, ezitant. Când a ieșit la lumină, mi s-au tăiat picioarele.

Era el.

Părul lui grizonat era mai lung decât îl ținuse vreodată. Era mai slab, tras la față, dar ochii — acei ochi verzi pe care i-am moștenit — erau inconfundabili.

— Tati? am șoptit.

El a clipit de parcă nu-i venea să creadă că ne are în față. Apoi a venit spre noi și ne-a luat în brațe. L-am simțit viu. Cald. Real.

— N-am murit, băieți. Dar ar fi fost mai sigur pentru voi să credeți asta…

Ne-am retras în adâncul pădurii, într-un adăpost improvizat din crengi și folie. Acolo, în timp ce cerul se întuneca, tata ne-a spus adevărul. Fusese implicat, fără să vrea, într-o rețea de corupție care mergea până în vârful unor instituții importante ale statului. Descoperise ceva în meseria lui de contabil la o firmă de construcții — o serie de transferuri de bani către conturi obscure din Cipru și Seychelles, în legătură cu mai mulți oameni influenți.

— Am fost amenințat. M-au forțat să aleg: dispari sau îți distrug familia. Am simulat accidentul cu ajutorul unui fost coleg din SRI care încă mai avea conștiință. Totul a fost aranjat — mașina, resturile, actele. Trupul din sicriu nu era al meu…

Radu izbucni:

— Și mama? Ai lăsat-o să creadă că e văduvă! Ai lăsat-o să sufere!

— Știu… știu… Dar credeți că mi-a fost ușor? I-am lăsat o scrisoare, dar am aflat mai târziu că n-a ajuns niciodată la ea. Cineva a interceptat-o. Și de atunci, n-am mai îndrăznit.

Adevărul era greu de digerat, dar nu puteam nega evidența. El era în fața noastră. Trăia. Și voia să lupte în sfârșit. Ne-a cerut ajutorul să dezvăluim tot ce știe.

— Am strâns dovezi. Am totul într-un hard disk ascuns. Dacă ajung cu ele la presă, pot dărâma o rețea întreagă. Dar au aflat că sunt încă în viață. De-aia m-am ascuns. De-aia v-am scris — pentru că mă simt urmărit. Și nu mai pot face asta singur.

Ne-am întors la pensiune în toiul nopții, fără să suflăm o vorbă. În noaptea aceea n-am închis un ochi. A doua zi, eu și Radu am pretins că mergem într-o excursie. În realitate, ne-am dus într-un sat retras din Bucegi, unde tata își ascunsese dovezile.

Hard diskul era într-un bidon metalic îngropat lângă o cruce de lemn, într-un cimitir părăsit. L-am scos cu mâinile tremurânde. Ce conținea acel mic dispozitiv ne-ar fi putut costa viața. Dar tăcerea ar fi fost mai periculoasă.

Cu ajutorul unui jurnalist de investigație cunoscut, pe care tata îl cunoștea de dinainte de dispariție, am aranjat publicarea informațiilor. Totul a fost programat să fie lansat automat, în caz că ni s-ar fi întâmplat ceva. Ziarul a explodat în câteva zile. Erau nume grele implicate: politicieni, procurori, oameni de afaceri. Scandalul a fost colosal.

Tata s-a predat. Știa că nu va mai putea fugi mereu. Dar a făcut-o cu fruntea sus. Presa l-a transformat rapid într-un erou tragic. Mama… mama a avut cel mai greu de dus totul. La început a fost furioasă. Apoi a plâns. Mult. Dar când l-a revăzut — când l-a atins și a știut că nu visează — a înțeles.

Astăzi, tata e sub protecția martorilor. Trăiește într-un loc secret. Noi îl vedem rar, dar vorbim des. Mama încă îl iubește, chiar dacă inima ei a fost zdrobită o dată.

Viața noastră nu mai e la fel. Dar măcar acum trăim cu adevărul. Și cu speranța că, uneori, chiar și cele mai întunecate secrete pot ieși la lumină. Pentru că uneori, morții nu sunt morți. Și cei dispăruți pot reveni, atunci când contează cel mai mult.